Momente dificile - când copilul spune "Te urăsc!"

iulie 04, 2016
Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInEmail this to someone

Un cântec, o poezie, o clipă melancolică, filmuleţul de mai sus – oricare din ele îţi pot face emoţiile să o ia de-a valma la gândul că timpul trece prea repede. Te bucuri lângă copilul tău când învaţă să mestece, când face primii paşi, când are primul prieten, când reuşeşte să meargă singur pe bicicletă, când pleacă prima oară singur la şcoală, când termină încă un an şcolar.

Găseşti însă şi momente care ţi-ai dori să nu fi avut loc: o căzătură, o reacţie de furie (a copilului sau a ta), o vorbă scoasă din casă de către copil către persoanele care nu ar trebui să o audă, rostirea cuvintelor cele mai dure pe care le poate auzi un părinte de la copilul său – “Te urăsc!”.

E un strigăt de ajutor, nu ceva personal.

Simţi atunci cum ţi se rupe inima. Nici nu ştii ce vrei mai întâi: îţi vine să trântești, îţi vine să urli, ai vrea să îl înveţi minte. Vrei să ştie prin câte ai trecut că să ajungeţi unde sunteţi, vrei să îi explici o mulţime despre tine, despre el, despre cât de crudă e viaţă. Constaţi că e unul din momentele în care viaţa este, într-adevăr, crudă şi ia forma unor cuvinte grele ca plumbul ieşite din gura copilului tău. Te învinovăţeşti că s-a ajuns până aici, îl învinovăţeşti că nu ştie ce zice, apoi din nou te înfurii. Totul vine de-a valma iar ţie îţi greu să te ancorezi în prezent.

Ce faci în astfel de situaţii?

Te opreşti. Te oprești pentru că știi că niciuna din reacțiile de mai sus nu vă ajută. Respiri şi încerci să iei o pauză de la tot. Te gândeşti că este un copil (chiar dacă are 4 sau 16 ani), că nu înţelege acest “te urăsc” la fel ca tine. Emoţiile l-au învăluit şi e greu să gândească limpede în astfel de clipe. Aşa că găseşte un răgaz în care fiecare dintre voi să se liniştească.

În astfel de momente cel mai important este să reuşeşti să stai conectat cu copilul tău. Nu pentru că se scrie mult despre asta, ci pentru că ştii că în astfel de momente nu este el şi nu vrei să îl laşi singur. E foarte probabil ca fiecare dintre voi să aibă nevoie de timp pentru el acum. Dacă poţi, lasă un răgaz de linişte, în care fiecare să se aşeze emoţional. Dacă simţi însă că te năpădesc emoţiile, pleacă astfel încât să eviţi cuvinte sau comportamente pe care le poţi regreta mai târziu.

Ascultă-ţi copilul când e furios. Acceptă-i furia şi ascultă ce are de zis. Nu e nevoie să vorbeşti tu în astfel de momente, deşi simţi nevoia la rândul tău să te descarci. Diferenţa e că tu poţi să îţi gestionezi emoţiile, iar copilul tău abia învaţă asta. Abia apoi, când simţi că te ascultă, caută să o reformulezi în funcţie de ce s-a întâmplat: “eşti furios că nu ai mai putut sta în parc să te joci” sau “ţi-ai ieşit din fire când ai aflat că ne vom muta şi vei fi nevoit să îţi găseşti alţi prieteni”. Oricare ar fi contextul, este important pentru copilul tău să ştie că îl auzi, că înţelegi ce simte în spatele cuvintelor.

Dacă îţi spune că te urăşte atunci când încerci să îl disciplinezi, e important să nu cedezi. În situaţia în care îi faci pe plac, copilul va putea învăţa care îţi sunt punctele sensibile iar în timp va fi tot mai greu să rămâi pe poziție. Fii ferm dar în acelaşi timp înţelege-l cu toate trăirile sale intense.

Rezistă tentaţiei de a-i explica în aceste momente ce înseamnă cuvântul “ură” şi că, de fapt, voia să spună altceva. Sunt şanse mari să îl folosească din nou, adâncind rănile din sufletul tău. Mai târziu, când este liniştit, îi poţi spune că alternative la ce simţea ar fi putut fi “sunt furios” sau “sunt dezamăgit”.

Ai grijă de tine ca să poți avea grijă de copilul tău.

Amintiri ale scenelor în care ai fost respins în copilărie îţi pot reveni în minte odată cu acest “Te urăsc!” venit din partea copilului, iar astfel furia sau supărarea pot fi greu de stăvilit. Încearcă să conştientizezi aceste emoţii dar nu le lasă să îţi determine comportamentul în acel moment. Evita să țipi, să devii impulsiv sau chiar agresiv. După ce lucrurile s-au aşezat, lucrează cu experienţele tale din trecut, de preferat alături de un specialist, pentru a vindeca momentele intense şi a evita să le răsfrângi asupra copilului tău.

Desigur, în cazul în care copilul devine agresiv, îl opreşti din a distruge lucruri sau din a lovi (pe sine sau pe ceilalţi). Încearcă să stai lângă el atât cât este nevoie, până când se linişteşte.

Este important şi să ştie că îl iubeşti necondiţionat, aşa că evită să îi răspunzi că şi tu îl urăşti, oricât de natural îţi vine să ataci înapoi cu aceleaşi cuvinte. De fapt nu îl urăşti, dar ceea ce spune te răneşte. Asta îi poţi transmite, dar mai târziu, când sunteţi calmi.

Ştii, de asemenea, că e important să îi menţii o stimă de sine ridicată aşa că încearcă să eviți remarcile de timpul “Nu îţi e ruşine să vorbeşti aşa cu mine?” pentru că ştii că s-ar simţi şi mai rău decât se simte deja. Îi poţi astfel creşte sentimentul de vinovăţie, poate chiar sentimentul de frică., iar lecția va fi doar parțial de folos.

Zilele sunt lungi, dar anii sunt puțini.

După aceste momente intense vă liniştiţi împreună. Ai aflat, din nou, că cel mic trăieşte la extreme: când lucrurile sunt în echilibru, copilul tău de adoră, iar când lucrurile nu merg cum se aşteaptă, atunci viaţa e „rea”, tu eşti un părinte „rău” pe care „îl urăşte”. Descoperi astfel câtă nevoie are, de fapt, să îşi cunoască cu adevărat emoţiile, să descopere căile de mijloc şi să cunoască cum emoţiile lui îi pot afecta pe ceilalţi. Iar tu ai nevoie să înveţi să îţi gestionezi emoţiile la rândul tău, să îţi vezi rănile şi să le accepţi în faţa copilului, să fii ascultat la rândul tău cu toate prin care treci, să creşti odată cu el.

Ai mult de lucru, iar timpul trece atât de repede. Copilul tău creşte atât de repede…

Citește și:

  1. Despre puterea limbajului sau copilul care vorbește urât
  2. Când părintele reacționează exagerat
  3. Jocurile de putere în relația cu copilul tău

Foto: Flickr.com

Ți-a plăcut acest articol?

Înscrie-te la newsletter pentru a primi şi alte materiale interesante despre copii şi părinţi.

Despre mine

Andreea Gavenea
Mă numesc Andreea Găvenea și sunt psihoterapeut cu specializare în terapie prin joc şi dramaterapie. Am lucrat cu copii și părinți în grădiniţe din Bucureşti şi din Braşov și în cadrul unor programe de educaţie complementară. Am fost psiholog pentru copii instituţionalizaţi și pentru copii şi adulţi cu dificultăți de învăţare. Acum continui să lucrez în propriul cabinet de psihoterapie cu adulți și copii. Organizez sesiuni de dezvoltare personală şi ateliere de dezvoltare personală prin metode creative atât pentru cei mici, cât şi pentru cei mari. Mă poţi contacta pe mail, la adresa andreea.gavenea@parintitandem.ro.
Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInEmail this to someone
Lasă un comentariu
Copilul tău de 7 ani – caracteristicile vârsteiConflincte între părinţi? Cum gestionezi situaţia dacă eşti părinte singur

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *