Când copilul tău minte

ianuarie 28, 2016
Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInEmail this to someone
Tata către fiul său în vârstă de aproape trei ani: Cain, ai idee de ce plânge fratele tău?
Cain: Nu..
Tata: Poate să fie pentru că i-ai luat jucăria?
Cain: Nu..

Încă de la vârsta de doi-trei ani o să observi că cei mici încep să mintă. Sau să evite adevărul. Oricum ai pune problema, în lumea lor înconjurată de magie, de provocări noi, de schimbări atât de rapide, pare că minciuna începe să prindă rădăcini. La patru ani deja minciunile fac parte din programul copilului. Şi asta se întâmplă adesea pentru că tânjesc după ceva ce nu pot avea, pentru că au o nevoie pe care îşi doresc să o împlinească şi, cel mai adesea, nu îşi pot stăpâni această dorinţă. Ei mint pentru a-şi menţine interesul personal, de moment. Toată strofocarea prin care trec dorindu-şi ceva poate deveni insuportabilă, urmând ca, la un moment dat, să cedeze ispitei. La trei-patru ani gândirea magică este încă pertinentă, astfel că ei pot ajunge să creadă ceea ce îţi spun. “Desenul (pe care nu a vrut să îl facă) a zburat pe geam!” poate fi un răspuns cât se poate de real la un copil de trei ani. În lumea lui realitatea este aşa cum şi-o construieşte el.

În jurul vârstei de cinci ani, atunci când gândirea magică începe să piardă teren, copiii se luptă să găsească noi modalităţi de a face faţă realităţii. Copiii au nevoie în astfel de momente, când se simt vinovaţi de ce au făcut, să readucă în discuţie fantezia, lumea magică ce îi poate scăpa de responsabilitate. În acest context, apar micile minciuni “nu am făcut eu, nu ştiu cine a făcut” ori “am făcut când eram mai mică” (asta era replica mea atunci când eram luată la întrebări). Imaginaţia devine activă şi orice scenariu îşi poate închipui mai repede, acela va fi scenariul lăsat la înaintare: “poate a venit un vultur şi ţi-a furat mărgelele, mami!”. Greutatea de pe umerii lor este prea mare, cu atât mai mult cu cât înţeleg că au făcut ceva greşit. De-aici şi minciunile.

Partea bună din minciună este că ea apare atunci când copilul este suficient de dezvoltat din punct de vedere cognitiv încât să facă scenarii ce nu au existat în realitate, să înţeleagă că ceilalţi au propriile lor credinţe legate de un subiect, diferite de ale lor. Această abilitate se dezvoltă în primii ani de viaţă, în perioada preşcolară.

Un alt aspect al minciunii ţine de faptul că cei cu competenţe sociale ridicate se descurcă mai bine în a minţi decât cei cu competenţe sociale scăzute (dintre adolescenţii între 11 şi 16 ani). De asemenea, cei mai înaintaţi în vârstă se descurcă mai bine la minţit decât cei mai tineri, iar fetele au un talent mai bun la a minţi decât băieţii (va trebui să mă împac cu asta).

Cu toate acestea, este nevoie să ţinem sub control minciunile copiilor. Minciunile cronice duc la consecinţe sociale deloc plăcute – de la exmatriculare din şcoală, la închisoare mai târziu sau, de ce nu, la divorţ. De asemenea, să te bazezi cronic pe minciună, este asociat cu o slabă dezvoltare a conştiinţei, control slab al auto-reglării, comportament antisocial, putând fi un indicator de inadaptare şi punând individul în conflict cu mediul.

Pentru a afla ce să facă părinţii legat de minciună, vă prezint rezultatele unei cercetări publicate în 2015: Victoria Talwar, Cindy Arruda şi Sarah Yachison au testat 372 de copii între patru şi opt ani. Aceştia au fost supuşi testului de rezistenţă la tentaţii – fiecărui copil i s-a aşezat o jucărie gălăgioasă în spatele camerei, astfel încât să nu o vadă, apoi au fost lăsaţi singuri cu menţiunea de a nu trage cu ochiul la jucărie până se întoarce adultul cu care au discutat. Se pare că 80% dintre copii au fost curioşi şi au căutat să afle ce făcea zgomotul acela. Când adultul s-a întors în cameră, a întrebat fiecare copil dacă s-a uitat la obiectul zgomots. Mai bine de 67% dintre copii au minţit. Cercetarea a adus concluzia că cu cât copiii cresc în vârstă mint în mai mare măsură şi îşi menţin minciuna pe parcursul întrebărilor ulterioare. Când li s-a spus copiilor că dacă vor fi sinceri îl vor face pe adultul responsabil de experiment să fie fericit, minciunile au scăzut cu 50%. Când li s-a spus că adevărul este lucrul corect de făcut în situaţia de faţă, minciunile au fost reduse cu 40% dar doar atunci când copiilor li s-a precizat că nu vor fi pedepsiţi. 80% dintre cei cărora li s-a spus că vor fi pedepsiţi dar că spunerea adevărului este lucrul corect de făcut, au minţit.

Aşadar, ce e de făcut?

  • Dacă vrei să creşti posibilităţile de a afla adevărul de la copii, ai şanse mai mari să se întâmple asta dacă îi asiguri că nu vor exista repercursiuni (că nu vor fi pedepsiţi) şi dacă precizezi că adevărul te va face să fii fericit. Nu te aştepta să afli uşor adevărul de la un copil care ştie că a încurcat-o şi se aşteaptă să te înfurii şi/sau să îl pedepseşti.
  • Este nevoie să îi reaminteşti că apreciezi onestitatea în familie şi că relaţia voastră este puternică atât timp cât sunteţi sinceri unul cu altul.
  • Încearcă să vezi imaginea de ansamblu şi care sunt motivaţiile din spatele minciunilor.
  • Stabileşte limite ferme (nu severe) referitoare la ce ce este permis la voi în familie, alături de consecinţele nerespectării înţelegerilor. Adesea copiii au nevoie să fie scoşi dintr-un teritoriu înfricoşător în care se pot afunda cu o minciună peste alta.
  • Niciun copil nu doreşte să se simtă vinovat, aşa că are nevoie să fie recunoscut ca demn de respect şi încredere.
  • Laudă de fiecare dată când copilul este sincer cu tine şi precizează-i cât de bucuri că a demonstrat onestitate.

Care a fost cea mai amuzantă experienţă pe care ai avut-o cu minciunile? Sau care te-a adus la limita răbdarilor? Lasă-mi mesajul tău într-un comentariu mai jos.

Ți-a plăcut acest articol?

Înscrie-te la newsletter pentru a primi şi alte materiale interesante despre copii şi părinţi.

Despre mine

Andreea Gavenea
Mă numesc Andreea Găvenea și sunt psihoterapeut cu specializare în terapie prin joc şi dramaterapie. Am lucrat cu copii în grădiniţe din Bucureşti şi din Braşov, am fost instructor pentru copii în programe de educaţie complementară, psiholog pentru copii instituţionalizaţi, psiholog pentru copii şi adulţi cu dificultăţi de învăţare. Acum continui să lucrez ca psiholog pentru copii şi familii şi consultant parenting în Brașov. Organizez sesiuni de dezvoltare personală şi ateliere de lucru prin metode creative atât pentru copii, cât şi pentru adulţi. Mă poţi contacta pe mail, la adresa andreea@parintitandem.ro.
Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInEmail this to someone
Lasă un comentariu
Copiii şi lucrul în echipăUn prieten nou la masă?

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Îţi recomand şi:
Parteneri
Pastel Chalet Outdoor Fun SIGLA transformArt