Despre monştri (sau temerile copiilor în funcţie de vârstă)

În discuţiile avute cu copiii despre emoţii, indiferent de vârsta lor, o singură dată am auzit unul dintre ei spunând că nu îi este frică de nimic. Desigur, asta era doar o modalitate de coping, un mod al părinţilor de a-l încuraja să depăşească perioade de teamă pe care deja le avea, o negare a emoţiilor, de fapt. Aşadar, nu e tocmai cea mai fericită abordare, dar mai multe despre cum să răspunzi la fricile copilului tău poţi citi în alt articol.

Chiar şi cea mai curajoasă inimă devine la un moment dat confuză şi temătoare.

Copiii, pe măsură ce descoperă mai multe despre lumea din jurul lor, dezvoltă temeri diferite. Ca persoană ce vii să linişteşti fricile copilului, te ajută să ştii că cei mai mulţi dintre ei au temeri specifice la anumite vârste. Şi pentru că oamenii sunt fiinţe complicate, e important să ţii cont că natura nu se bazează pe limite stricte. Astfel, pe măsură ce citeşti rândurile de mai jos, amintește-ți că temerile copilului tău pot apărea mai devreme sau mai târziu, sau pot să nu fie exprimate direct.

• Bebeluşii şi copiii mici (0-2 ani) se tem adesea de zgomote puternice (furtună, aspirator, baloane sparte, sirene, scurgerea de la baie, mişcări bruşte) pentru că sistemul lor nervos este încă sensibil; la această vârstă copiii se tem să fie departe de părinţi (încep să înţeleagă pe la 8-10 luni că atunci când lucrurile dispar, ele încă există undeva, dar abia pe la 2 ani se pot baza pe tine că te reîntorci), se tem de străini (încă de la 6-8 luni când încep să recunoască figurile familiare), de oameni deghizați (fie că e vorba de clovni, Moş Crăciun sau iepuraşi, sunt figuri atipice pentru un copil care abia s-a obişnuit cu figurile celor apropiaţi), de lucruri asupra cărora nu au control, de obiecte mari sau de schimbări (câini, apă de la toaletă, tunete – oricare dintre acestea pot fi sursă de frică în faţa unui copil care abia învaţă să îşi dobândească independenţa şi să îţi arate că poate fi în control şi singur.. doar că ceea ce iese din zona previzibilă nu mai e amuzant pentru el).
• Preşcolarii (3-5 ani) se tem de camere întunecate, de măşti şi personaje fictive (fantome, vrăjitoare, monştrii de sub pat), de sunete din noapte, de umbre de pe pereţi, de şerpi, animale mari şi animale sălbatice, de oameni răi şi de despărţirea de părinţi. Toate aceste frici pot părea cât se poate de reale în imaginaţia unui copil a cărui gândire magică este în toi.
• Şcolarii mici (6-10 ani) se pot teme în continuare de întuneric, fantome, monştrii, vrăjitoare, tunete şi fulgere. Apare teama de a fi singur, de a fi răpit, de a se pierde, teama de hoţi, de arme, adică teama că ceva rău s-ar putea întâmpla cu ei sau cu persoanele (şi animalele) la care ţin. În această perioadă se tem de pedepse şi se sperie dacă nu au respectat înţelegerile. Este perioada în care depăşesc egocentrismul şi încep să devină conştienţi de cei din jur, realizând că se pot întâmplă multe lucruri rele în jur. Gândirea magică încă are rădăcini în copil la această vârstă, aşa că personajele fictive sau întunericul și coşmarurile reprezintă încă temeri importante.
• Şcolarii mari şi adolescenţii (11 +) încă se pot teme de întuneric şi de a sta singuri, deşi temerile lor începe să fie mai realiste: îşi fac griji să nu fie respinşi sau judecaţi de colegi, se tem de ce ar putea gândi alţii despre ei; se tem că ei sau cineva la care ţin ar putea fi răniţi, s-ar putea îmbolnăvi sau ar putea muri; se tem să nu se despartă părinţii mai ales dacă au exemple în jurul lor; se tem de rezultatele şcolare; se tem de străini ce ar putea intra în camera lor noaptea, de război, de terorism, de dezastre naturale sau alte evenimente negative auzite în mass media; se tem să vorbească cu părinţii despre probleme personale; se tem să nu piardă evenimente ale grupurilor din care fac parte.

Cu toţii avem temeri, mai mari sau mai mici, iar asta ne ajută să avem un comportament de evitare sănătos – evităm să ne punem viaţa în pericol căţărându-ne fără siguranţe în cel mai înalt copac din pădure, spre exemplu. Se poate, însă, ca teama să fie persistentă, să dureze câteva luni şi să compromită desfăşurarea activităţilor de zi cu zi, cum ar fi joaca, plimbările în aer liber sau somnul. Atunci frica poate sa fie deja o fobie și este un semn de alarmă pentru copilul tău şi un moment bun să ceri ajutorul unui specialist.

Citește și:

1. Jocuri pentru exersarea auto-controlului la copii
2. Efectele vorbei „Vezi tu când vine mama/tata acasă!”
3. Copiii și temele de acasă

Sursă: Robinson III, E., Rotter, J. (1991). Children’s fears: Toward a preventitive model. School Counselor, 38(3), 187, cit. în Matthews, S. N. (2010) Children’s Fears: Developmental or Disorder? What Educators Should Know. University of Pittsburgh, School of Education, p.5. Foto: Flickr.com

Cine e în spatele paginii Părinți în Tandem:

Mă numesc Andreea Găvenea și mă bucur să îmi fi găsit acel lucru pe care să îl fac pe o perioadă lungă de timp fără senzația că aștept cu nerăbdare să se termine odată săptămâna. Sunt psihoterapeut, lucrez la cabinetul meu de mai bine de 5 ani. Am lucrat mulți ani cu copiii, apoi am găsit o nevoie mai mare în a veni mai degrabă în sprijinul părinților. Pandemia m-a adus mai aproape de adulți, cu fel și fel de provocări ale vieții, oameni minunați care fac eforturi să se cunoască și să se accepte, să se înțeleagă și să descopere că pot relaționa sănătos. Ultimii ani am pus accent pe mămicie, în sensul că am studiat mult și am lucrat cu clienți aflați perioada perinatală - de la concepție până la un an al copilului (infertilitate, pregătire pentru naștere, nașteri traumatice, perioada post-partum și efectele ei asupra părinților și relației de atașament cu copiii). Mă poţi contacta pe mail, la adresa andreea.gavenea@parintitandem.ro.